Comuna Oșești este așezată pe Valea Stemnicului, la 30 de km de municipiul Vaslui și 10 km de orașul Negrești și este compusă din patru sate: Oșești, Buda, Pădureni și Vâlcele, fiecare așezare fiind încărcată de istorie. O legendă despre întemeierea satului Oșești spune că el își are obârșia de la Ștefan cel Mare, care ar fi împroprietărit aici pe trei dintre scutierii săi. Călătorind pe aceste meleaguri, de la Vaslui la Roman, marele domnitor a poposit pentru o noapte aici, așezând tabăra și stând la masă în plin codru, împreună cu curtenii săi. A doua zi, plecând foarte devreme, copiii lui de casă au uitat în locul taberei o șa domnească, la care voievodul ținea foarte mult. După o bucată de drum, pierderea a fost observată și trei dintre scutierii domnului – Petrișor, Stroie și Chitic – s-au oferit să meargă îndărăt să o găsească. Aducând-o îndărăt domnitorului, acesta, de bucurie, le-a dăruit o ocină răzășească, cu urite în regulă, din moșia Domniei, aici, pe pârul Simnic. Așezarea a început să se numească „O șea”, care a devenit mai apoi „O șeaești”, iar mai târziu Oșești. Documentele istorice atestă faptul că satul Oșești are o istorie veche așa cum spune și legenda acestuia. Astfel, în martie 1488 (văleatul 6996), satul apare într-un document-istoric, dat de Ștefan cel Mare, domn al Moldovei între anii 1457-1504, prin care era întărit un schimb de teren făcut de Duma Clucer cu Toader și cu frații săi. Schimbul făcea referire la satul Grozești (probabil vechea denumire a satului) pe Stemnic, dat de Duma lui Toader. În legătură cu acest document, există un rezumat în care apare văleatul 6992 (anul 1484), în copia unei anaforale din 5 iunie 1801, care oferea informații despre răzeșii din neamul Grumeza de pe moșia Sacalusa aflați în pricină cu răzeșii de pe moșia actualului sat. Numele satului este atestat documentar pentru prima dată în 1545, când un anume Condrea din Telejna a cumpărat un trup de pământ în satul Oșești. În conformitate cu alte surse documentare, la 23 martie 1546, Voievodul Petru Rareș, domn al Moldovei a doua oară (prima domnie 1527-1538, a doua domnie 1541-1546), întărea pe Safta, fiica lui Ion Ciocârlie și rudele ei, jumătate din moșia Grumezești pe Stemnic, partea de sus, spre apus și jumătate din satul Sărăcinești, pe Telejna partea de sus. Tot în acest uric Petru Rareș întărea celelalte jumătăți ale moșiilor satelor amintite, nepoților Saftei, Condrea, Dolca, Alba și Zaharia copiii Uratei (fiica lui Toader Onicico). Jumătatea din satul Oșești o avea Toader Onicico prin uric de cumpărătură de la Ștefan cel Mare, iar jumătatea de Sărăcinești era din uric de cumpărătură de la străbunii lui Ștefan cel Mare, voievozii Ilieș și Ștefan, fiii lui Alexandru cel Bun (domn al Moldovei între 1400-1432). Într-un alt uric, dat de această dată de voievodul Constantin Movilă, domn al Moldovei între 1607-1611, în luna septembrie 1609 (uricul apare fără zi), întărea Anușcăi, soția lui Petre Stolnicul, mai multe sate în ținutul Vasluiului, precum și 30 de fălci de fânaț în hotarul Oșeștilor. La 8 octombrie 1631, la Iași era dat un alt uric de întăritură prin care voievodul Moisă Movilă, domn al Moldovei între anii 1630-1631 și 1633-1634, dădea „slugilor sale Porcea, paharnic și fratelui său Postolache, fiii lui Toma din Oșești, partea Anghelinii din Oșești, din drumul Vâlcelelor la Valea Lupului, cu loc de prisacă, cumpărată de la Anghelina Poeneasa cu 50 de taleri bătuți cu zapis de mărturie de la oamenii din Țibănești, Muntenești, Oșești; a cincea parte din jumătatea de sat cumpărată de la Macovei, fiul Anghelinii, cu 13 taleri bătuți cu zapis de mărturie de la oamenii din Cozmești și Bălești; a cincea parte din jumătate de sat, cuvenit din fanat și țarnă, cumpărată de la Alba, fiica Anghelinii, cu 20 de taleri bătuți”. La 30 august 1660, la Iași, Ștefan Voievod (Ștefăniță Lupu, domn al Moldovei între 1659- 1661), hotărăște printr-un nou uric să fie dată mănăstirii Rafaila jumătate de poiană în iazăr din hotarul satului Oșești, pe Stemnic, ținutul Vaslui, pentru care s-au pârât feciorii neamului Porcii cu Băisăneștii. În 1774, satul și moșia Oșești aparțineau diferitor proprietari și făceau parte din Ocolul Stemnicului, având 514 curți și bordeie, din care trei erau pustii. În 1872, satul răzășesc Oșești era reședința comunei cu același nume din care mai făceau parte satele Negrei și Ruginoasei, iar întreaga comună avea o populație de 1.920 de locuitori. Satul Oșești era împărțit în două: Oșeștii boierești și Oșeștii răzeși. Veniți aici sub pavăza pădurilor, la umbra falnicilor stejari, locuitorii vechiului sat Oșești, și-au început viața lor pașnică, mai ferită acum de privirile nepoftiților străini. La început casele nu erau prea dese și erau așezate pe partea de răsărit a dealului pe care trece drumul ce leagă Vasluiul de Negrești. În partea de răsărit, curg apele unui pârâiaș numit și astăzi, Pârâul Ruginoasei, ce izvorăște din partea de miază-noapte, locul numit Codul Rachii, și se varsă în Stemnic pe la locul numit Capul Dealului. Pe partea de răsărit a pârâului, de unde se înalță dealul numit Ruginoasa, nu au fost ridicate case până în secolul al XIX-lea. Era locuită în schimb partea de miază-noapte a dealului denumită Băneasa după numele primului gospodar Banu care și-a construit aici prima casă. Celelalte zone ale satului sunt numite: Pârloage, Poarta Țărnii, Deal, Vale. În jurul Oșeștilor, s-au format trei sate de clăcași. Satul Pădureni, până la împărțirea administrativ-teritorială din 1968, se numea Fundu Negrea, iar mai înainte, până la jumătatea secolului al XIX-lea, este întâlnit scriptic doar ca Negrea. Denumirea acestei localități nu vine de la vreun boier sau vreun dregător, ci de la înfățișarea celor care sălășluiau acolo. Se spune că, pe lângă agricultură, la Negrea se făcea cărbune din scoarță de stejar folosit la albirea bumbacului. Pentru că cei care se ocupau cu acest lucru erau arși de fum și de căldură, așezării i s-a spus Negrea, iar mai târziu Fundu Negrea. Unii localnici încă mai folosesc aceste denumiri în loc de Pădureni. Localitatea Pădureni a intrat în nomenclatorul localităților la data de 27 mai 1968, odată cu noua organizare administrativă a țării. Până în 1968 populația satului Pădureni a aparținut satului Oșești. Satul Vâlcele se numea, până în 1968, Bulibășelu. Legenda locului spune că așezarea s-a format prin aducerea unor țigani clăcași care să lucreze pe moșiile răzeșilor. Cum adunarea umană trebuia organizată cumva, peste clăcași a fost numit șef înțeleptul grupului. Întrucât omul avea o statură mai… puțin impunătoare, i s-a spus Bulibășelul (bulibașa este un lider al țiganilor), iar așezarea a primit numele său. Satul Vâlcele a luat ființă în perioada de după domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Boierul Dumitru a adus pe moșia sa mai multe familii de țigani care nu au fost împroprietăriți, dar care și au construit case pe terenul actual al satului. Localitatea Vâlcele este cea mai mică localitate a comunei Oșești. Satul Buda, de asemenea sat de clăcași, și-a primit numele de la boierul pe moșia căruia lucrau aceștia. Se spune că pământurile acelea i-au fost date cu hrisov unui anume Budeanu. O altă teorie despre numele acestei localități face referire la construcțiile în care trăiau localnicii. Aceștia aveau bordeie construite din materiale ușoare, numite în vremea respectivă bude. Localitatea Buda face parte din comuna Oșești din anul 1956, până în acel moment aparținând comunei Rafaila. Populația localității este de 1436 locuitori. Satul este recunoscut ca având prima femeie primar din România și din Balcani. Localnicii o comemorează cu mândrie în fiecare an pe Luiza Zavloschi, prima femeie primar din România, care a demonstrat a fi fost mult mai vrednică decât alți primari bărbați din alte sate. Oamenii cu viziune dau cursul dezvoltării comunităților locale și primărița anilor ’30, o perioadă foarte grea în istoria zonei, a știut să aplice soluțiile necesare. Denumirea se întâlnește la mai multe localități din județ și din țară, considerându-se mult timp că ea provine de la un cuvânt slav cu sensul de groapă, gaură. Profesorul Mircea Ciubotaru a stabilit că originea se leagă de un cuvânt german și înseamnă arderea unei mari cantități de lemn de stejar. În secolul XV pădurile erau tot mai rare în apusul Europei, unde era nevoie de potasă, o substanță obținută din cenușa rezultată după arderea stejarului și indispensabilă pentru albirea stofelor. Astfel au apărut în Moldova mulți întreprinzători străini ce ofereau sume mari în schimbul tăierii pădurilor, lăsând totodată loc pentru noi sate. Așa a apărut și satul Buda, ai cărui locuitori provin din nordul Moldovei. Existența lor a oscilat între răzeșii din Oșești și moșia Mănăstirii Rafaila. Acest din urmă sat de clăcași, Buda, a dat României o premieră națională, sfărâmând toate prejudecățile interbelice și alegând prima femeie primar, în persoana Luizei Zavloschi. Era o fată
simplă, ce provenea dintr-o familie de țărani. S-a născut pe 20 iulie 1883, a făcut școala și gimnaziul în Buda. Pentru ca viața să își urmeze cursul, a mers mai departe, la Școala Normală de Învățătoare „Mihail Sturza” din Iași. După ce s-a văzut cu diploma de absolvire în mână, s-a întors lângă părinți, acasă, și s-a așezat la catedră, ca învățătoare. În anul 1906, când avea deja 23 de ani, și-a găsit perechea. Așa, s-a căsătorit cu Constantin Zavloschi fiul preotului din localitate, de asemenea învățător. Împreună au avut șapte copii. Ca învățătoare, Luiza a fost un exemplu. Toți cei care o cunoșteau îi apreciau interesul față de copiii pe care îi învăța și față de familia sa, știind să îmbine perfect cele două meserii: cea de cadru didactic și cea de părinte. Pentru că încercările vieții sunt multe, Luiza a dat și peste provocarea de a fi primar al localității natale. În primăvara anului 1930, când avea 47 de ani, țăranii, consătenii ei au insistat ca ea să candideze la primărie, contra reprezentantului partidului de guvernământ pe care nu îl vroiau și de care erau nemulțumiți. Primul concurs pentru preluarea funcției de primar a fost câștigat. Atunci, a fost mare zarvă. Potrivit Enciclopediei României, în ediția din 3 martie a ziarului „Dimineața”, o pagină întreagă a fost dedicată neobișnuitului eveniment care a devenit o premieră pentru România. „Și aici, în ținutul ăsta așa de vitregit, un sat de oameni simpli, izolați de frământările care macină zilnic baloturi întregi de hârtie și răgușesc mii de glasuri, a biruit cea mai cumplită prejudecată. A fost aleasă prima femeie primar”. Totuși, au existat, de cealaltă parte, păreri împotriva Luizei. „Din toată România tocmai în fundul județului Vaslui s-au găsit niște țărani luminați care să își atribuie un rol atât de progresist cum a însemnat alegerea unei femei în fruntea comunității”, scria ziarul „Universul”. Cum a preluat conducerea, a luat și primele măsuri. Așa, a inițiat un plan pentru ameliorarea situației în care se afla Buda, a găsit un local unde poate fi găzduită Primăria, a alcătuit Consiliul Comunal, a organizat, în premieră, evidențele stării civile și a instalat un post telefonic, primii pași spre modernizarea unui loc izolat, uitat de lume. A refăcut drumurile și clădirile publice și s-a ales, apoi, cu încă un mandat de primar al comunei Buda, județul Vaslui. Răbdarea sa și preocuparea pentru comună au fost motivele pentru care Luiza a fost realeasă primar. Acea perioadă a adus și un plus de avuție, comuna mărindu-se cu încă un sat, Rafaila. Când a terminat și al doilea mandat, Luiza s-a retras din funcție. Nu a vrut să mai candideze, deoarece avea probleme de sănătate și vroia să se liniștească alături de familie. Luiza Zavloschi a murit în 1967, fiind înmormântată în cimitirul din localitate. Pe crucea de piatră, sunt cuvinte de mândrie: „Prima femeie primar din România”. Pentru a-i păstra memoria vie, și școala din Buda îi poartă numele.